Nici nu știu dacă te plac. Dar mă simt atrasă de prostia asta de joc pe care, mai mult ca sigur, doar eu îl închipui în mintea mea.

O parte din mine ar vrea să te apropii. Cealaltă parte, poate cea mai signifiantă, speră să n-o faci. Pentru că nu e normal. Pentru că sigur tu nu o înțelegi așa. Pentru că am impresia că înnebunesc. Pentru că… of, nu mă poți înțelege. Îmi e rușine că asta chiar se întâmplă. Dar… Nu regret. E visul meu. E realitatea mea. Abia acum înțeleg ce zicea profesorul de română despre realitățile diferite… M-ar înțelege cineva? Nu trebuie. Nici eu nu vreau să mă înțeleagă. Un om înțeles e unul plictisitor, previzibil.

Vreau să scap de dependența asta. De dependența de a mă simți plăcută. Dorită. Visată. E prea mult. Știu că tu nu o faci. Probabil nu o face nimeni. Și cei ce o fac nu o recunosc sau nu vreau eu să îi accept recunoscând. Sunt într-o permanentă contradicție… Eu cu mine. Bine cu Rău. Sau… Deja știi cum zic. Un bine și celălalt bine.