Negativism sau fericire

Am avut astazi o discutie care mi-a amintit de o vreme in care si eu gandeam negativ, cand credeam ca exista in mine o forta care atrage obligatoriu experientele dureroase, neplacute. Credeam ca totul mi se intampla numai mie. Exageram importanta legaturilor dintre mine si o situatie nedorita. Daca imi cumparam o haina care nu-mi placea, daca imi pierdeam cheile, daca incepea sa ploua cu galeata tocmai cand eram fara umbrela, daca relatia mea nu era exact cum mi-am dorit, aveam impresia ca toate se intampla din cauza mea. Inevitabil ma vedeam ca cea mai nefericita fiinta de pe pamant. Dar in spatele acestei atitudini se afla o stare de confort, ca si cand eram multumita ca sunt coplesita, ca si cand n-as fi putut trai decat in necazuri. Alimentandu-mi defectele, gandindu-ma mereu la indoielile, grijile, slabiciunile mele, deveneam propriul meu calau, dar cu o anumita complezenta. Stiam ce trebuie sa fac pentru a fi fericita dar ma agatam de nefericire. Inexplicabil, uneori iubim nefericirea, alegem sa fim nefericiti si chiar suntem. Am realizat la timp ca am o atitudine paguboasa si am inceput sa caut lucruri marunte care imi faceau viata mai frumoasa. Am evadat din ghearele nefericirii, am ridicat capul si am vazut in fata mea un intreg orizont care ma astepta sa-l descopar. Acum stiu ca nu sunt o nulitate daca pierd un examen, nu sunt inculta daca nu stiu cum se numea calul lui Alexandru Macedon, nu inseamna ca nu stiu sa iubesc daca am avut un esec in dragoste. Sunt mai lucida cu mine, iar intrebarile pe care mi le pun isi gasesc aproape intotdeauna raspunsurile care ma multumesc. Acum sunt aproape fericita.