inexplicabil

Poate n-as avea nici un motiv sa fiu trista, ar trebui sa fiu zambitoare, fericita … Insa ma simt obosita dupa o jumatate de zi de ganduri amestecate, in doze mari şi necontrolate, lipsita de entuziasm şi de orice fel de putere asupra destinului. Am senzatia ca ochii-mi sunt umbriti de tristete, ca lacrimi reci abea asteapa sa se rostogoleasca pe obrajii fierbinti si nu inteleg de ce, ce se intampla cu mine. As vrea sa radiez de fericire, dar o tristete inexplicabila nu-mi da pace. Mi se pare ca am inghesuit prea multe vise si sperante intr-un loc prea neincapator pentru ele … le-am amestecat din greseala cu realitatea si-am obtinut un amalgam din care nu mai pot distinge nimic. Sunt bucuroasa pentru toti cei din jurul meu pentru care pevestile s-au incheiat cu un suras … sunt trista si nelinistita pentru mine, pentru noi … nisipul din clepsidra mi se scurge lent printre degete, inca nu-i vad capatul si prefer sa inchid ochii pentru ca mi-e teama ca am sa vad unde se termina visul.O sa-mi ascund teama si durerea sub pleoape si o sa le tin strans incuiate acolo, incercand sa respir adanc si sa zambesc din nou. Imi place sa lupt, nu am inteles niciodata de ce … de ce ma incapatanez sa arat lumii o fata si un suflet care nu-mi apartin in astfel de momente … Probabil pentru ca nu imi suport propria slabiciune de a plange ca un copil fara sprijin uneori, slabiciunea de a ma topi sub imperiul unor cuvinte, unor sentimente, unor vise neterminate. Nu-mi place sa fiu doar acea femeie sensibila, demna de compatimire, nu-mi place sa-mi vars durerea, nu-mi place ca oamenii sa poata banui ca acest suflet inca mai plange uneori si de aceea trebuie sa gasesc puterea de a zambi din nou.