Nu stiu ce e cu mine azi, dar imi e dor de tine. Abia astept sa te vad, sa vorbesc cu tine, sa ma certi, sa ma ierti, sa ma iei in brate... si abia astept sa imi dau seama ca existi. Stiu iubire, nu esti. Nu doar ca nu esti al meu, nu esti TU pur si simplu. Nu existi. Esti ca perechea aia nenorocita de pantofi pe care o caut peste tot si pe care nu o gasesc si ma multumesc cu o chestie care aduce a ceea ce imi imaginam, dar nu e nici pe departe ce imi doream. Si incep sa cred ca nu o gasesc dintr-un motiv cat se poate de simplu: nu a fost facuta nicaieri. Si cum eu am talent la facut pantofi cum au pestii la mers pe uscat, iti dai seama ca nu ma pot apuca eu de facut pantofi dupa gustul meu. Si poate ca ai dreptate frate! SUNT PREA PRETENTIOASA! Dar nici astia nu sunt in stare sa se ridice macar putin la nivelul TAU. Pana la urma nu vreau chiar cine stie ce: doar un TU, varianta decenta, cu o viata a ta numai buna de impartit, cu ceva timp pentru mine, cu ceva timp pt tine, cu prieteni de-ai tai noi, cu multe rasete, cu multe pareri impartite, cu imbratisari si saruturi mii, cu tot tacamul mai pe romaneste. Si am gasit cateva exemplare reale care aduceu foarte bine a tine... dar ba aveau deja o „ocupatie”, ba erau tampiti si nu vroiau una.
Si tot asa .... long story short: te vreau pe tine dobitocule... asta incerc sa iti spun acilisea si vad ca nu pricepi deloc! Pari baiat destept, ce Dumnezeului te-a apucat?! Dar simt ca s-a dus... simt ca s-a terminat. Nu e nevoie sa imi spui tu, nu e nevoie sa imi arati. S-a terminat. Acum daca iti amintesti din cand in cand, suni doar. Pentru ca te fac sa razi. Poate ca pentru un moment iti doresti sa ma auzi. Dar iti amintesti de ea si de ce i-ai promis si ca trebuie sa te tii de cuvant. Si uiti iar de mine. Nu te condamn. Ai tot ce vrei ... de ce ai da ce ai, pentru mine? Pentru a o lua de la capat? E normal sa nu o faci... e normal iubire. Dar doare! Stiu c ocolesti discutiile cu mine. Vroiai sa ma vezi cat mai putin, cat mai rar. Dar acum ceva s-a rupt . Ca un muschi care n-a fost bine incalzit si la cel mai mic efort a cedat. Asa am cedat si eu. Poate si eu am renuntat prea devreme, dar nu ma poti condamna! Iadul pe care l-am trait imi e inca viu in minte. Inca imi mai tresare inima cand imi aduc aminte cum am plans. Cum am suferit. Cum am incercat sa imi revin. Nu imi poti condamna raceala. Nu, chiar nu poti!!! Nu imi spune ca nu mi-am lasat sentimentele in bratele tale! Nu uita ca am zburat la 10.000 de metri si am cazut liber, fara parasuta, fara alte ajutoare. Si am cazut fratioare. Si a durut al dracului de tare. Nu pot sa mai cad. Nu am 7 vieti ca o pisica.
Simti ce simt eu acum? Durerea asta insuportabila? O simti? Ma doare inima. Pentru ca e prea goala. Am inceput sa nu mai iubesc nimic in jur. Si atunci cand totusi iubesc cate ceva, ma feresc sa ii arat sau sa ii spun. Mi-e frica sa nu dispara. Asa cum au disparut toti. Si tu. Desi pe tine n-am apucat sa te iubesc. Pe tine te adulez si ador. As putea totusi sa te si iubesc. Dar nu ma lasi. Esti prea preocupat de tine si de viata ta. Si a mea s-a dus dracu. Si nici macar nu iti pasa. Nu ti-a pasat niciodata. Doar eu am fost atat de naiva si de proasta incat sa cred ca iti pasa...
P.S. Ma duc la plimbare.. E prea dureros si nu vreau sa mai doara. O sa mai scriu despre tine. N-o sa stii. Dar iti promit ca vei vedea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu